Capacitatea mamei de a de a capta stările emoţionale ale bebeluşului (şi a le oglindi) precede achiziţia limbajului iar capacitatea ei de a le răspunde depinde de dorinţa sa de a da un sens ţipetelor şi gesturilor lui. În dezvoltarea individuală emoţională, precursorul “oglinzii” este reprezentat de chipul mamei. Aşadar, pentru copil, prima realitate este reprezentată de inconştientul mamei, în care el se oglindeşte. Când priveşte chipul mamei, copilul se vede pe sine însuşi, mama priveşte copilul, iar modul în care arată ea are legătură cu ceea ce copilul vede acolo.
Lacan descrie în 1949 (“Le stade du miroir”) folosirea “oglinzii” în dezvoltarea structurii psihice a fiecărui individ. Dacă oglindirea mamei este una adecvată şi suficient de bună, copilul va prelua această imagine a sa oglindită în chipul mamei cu plăcere, iar această plăcere contribuie la cristalizarea timpurie a matricei psihice simbolice a sa. După Winnicott, chipul mamei nu acţionează doar ca o oglindă, starea afectivă a copilului este împărtăşită mamei printr-o comunicare inconştientă, care la rândul ei răspunde într-un mod autonom ce stimulează individualizarea. Astfel se dezvoltă în copil sentimentul de sine-cu-altul, drept răspuns la ajustarea celui care îl îngrijeşte, mama, aparţinătorii şi chiar terapeutul in cazul curei terapeutice. În cazul copiilor a căror mamă reflectă propria ei stare, sau rigiditatea propriei structuri psihice, copiii privesc dar nu se văd pe ei înşişi. Dacă copilul nu primeşte o oglindire, el se teme “să sfârşească într-o izolare totală”. Nu este vorba despre o anihilare propriu-zisă ci despre o anihilare trăită fantasmatic cu anxietate şi teamă. Dacă bebeluşul întâlneşte un eşec în oglindirea din partea mamei sale, el se simte ameninţat cu anihilarea şi această ameninţare organizează structura sa psihică într-un anume fel. Ulterior, emoţia sau imaginea mentală care riscă să reînvie situaţia catastrofică originară, este imediat ruptă (clivată), eliminată din psihic, în aşa fel încât subiectul suferă o adevărată tulburare la nivelul gândirii verbale. Copilul neglijat are tendinţa să-şi restrângă gândirea şi nu îndrăzneşte să-şi imagineze ce este în mintea părintelui sau a îngrijitorului său. Această reacţie defensivă afectează şi capacitatea sa de mentalizare. Vorbim aşadar de tulburări preverbale, apărute înainte de achiziţia limbajului de către copil. Comportamentul acestuia şi al viitorului adult vor fi determinate aşadar de tot ceea ce se sustrage simbolizării verbale.
Mulţi dintre aceşti copii, viitori adulţi, apar în ochii nostrii ca lipsiţi de imaginaţie, aparent tăcuţi afectiv, nu pot să înţeleagă lucruri care ne par atât de fireşti nouă, ca şi cum problema lor este despre a înţelege lumea şi pe ei înşişi. Aceşti oameni nu se pot comunica pe ei înşişi, nu pot spune în cuvinte cine sunt ei. Vorbirea însăşi este cea care devine însăşi act în interiorul oricărei relaţii, un discurs care caută mai puţin să-i comunice ceva celuilalt şi mai degrabă să-l facă să încerce o trăire afectivă pe care subiectul însăşi nu poate să o conţină, nici să o elaboreze şi de care el nu vrea să se lase cuprins. Este nevoia subiectului de a-i folosi pe ceilalţi ca pe nişte conţinători, de a se agăţa de ei pentru a recupera părţi pierdute din propriul Sine ( neoglindit originar ).
Lipsa de discurs a subiectului stârneşte stări afective în cel care ascultă, fără ca discursul să comporte în sine vre-un material apt să mobilizeze acest afect, pe care el le evacuează din lumea sa psihică pentru că sunt intolerabile. Scopul acestei comunicări este ca să existe un efect asupra aceluia care ascultă, reconstruind astfel situaţia originară când stările sale nu erau oglindite satisfăcător de fiinţa maternă. Subiectul (copil sau adult) cere a fi mai degrabă ascultat decât auzit. Această comunicare non-asociativă, lipsită de afect, discordantă, “vidă” îi produce celuilalt efectul unui “prea-plin”care trebuie ascultat. Neputând să comunice cu părţi importante din el înşuşi, îl poate trata pe un altul ca parte a lui însuşi, în dinamica clivaj-proiecţie (partea rea a relaţiei timpurii nesatisfăcătoare care a devenit parte rea din ei înşişi este ruptă din psihic, este proiectată în persoana celuilalt, care devine personajul rău şi asupritor). Ne putem gândi la acest gen de pacienţi cum trăiesc cu satisfacţie o relaţie conflictuală şi abuzivă, deoarece o relaţie sado-masochistă este mai bună decât lipsa totală a unei relaţii. Mai mult, chiar relaţiile “rele” sau chinuitoare pot aduce alinare în sensul ca ele sunt predictibile şi îi asigură pacientului un sentiment de continuitate şi semnificaţie. Alternativa constă într-un sentiment profund de abandon şi anxietatea de separare asociată acestuia, pe care copilul sau adultul încearcă să îl evite. Ajustarea empatică a celuilalt la starea internă a subiectului şi imersiunea empatică în experienţa internă a lui devine astfel fundamentală. Acest copil sau adult, devenit pacient aşteaptă în mod firesc ca terapeutul să preia funcţiile pe care el însuşi nu le poate prelua, pentru că în copilăria sa ceilalţi au eşuat în exercitarea acestor funcţii în fazele timpurii de dezvoltare. Psihoterapeutul trebuie să aibă disponibilitatea de a prelua roluri ( de a-i permite pacientului să pună în el stări afective ), pentru a completa rolul indus de fiecare dată în el de pacient. Dacă terapeutul face asta îndeajuns de bine, pacientul îşi va descoperi propriul Sine şi va putea să existe ca un sine însuşi şi să se simtă real.
Copilul, ca şi pacientul, are nevoie să-şi dezvolte autopercepţia şi încrederea în sine simplist vorbind, pe baza reacţiilor la imaginea în oglindă, deci de la terapeut. Participarea indirectă a terapeutului, prin oglindirea pacientului, poate aduce o confirmare a acestuia din urmă, astfel încât să îi permită acestuia să domine angoase mai profunde şi să dobândească siguranţă. Terapeutul reflectă ceea ce pacientul caută ca imagine inconştientă proprie, îl oglindeşte. Sensul metaforei terapeutului care oglindeşte este de a permite pacientului o imagine de sine pe cât posibil lipsită de perturbări. Autocunoaşterea este stimulată în acest fel şi ea trebuie înţeleasă ca un proces comunicaţional, care permite sinelui să se descopere pe el însuşi într-un seamăn, într-un alter-ego. Confirmarea printr-o altă persoană semnificativă ( mama, terapeutul etc. ) este astfel foarte importantă. Dezvoltarea unui ataşament sigur în cazul terapiilor cu copii ar putea fi un obiectiv, când copiii au un ataşament sigur ei dezvoltă capacitatea de a întelege oamenii din perspectiva sentimentelor, dorinţelor, credinţelor şi expectaţiilor lor. “Întâlnirea” între adult şi copil, travaliul terapeutic de explicitare şi elaborare adresat copilului dar şi de clarificare susţinută printr-un schimb relaţional şi afectiv cu un adult, într-o dispoziţie de empatie, are o virtute terapeutică. În situaţii clinice, scopul tratamentului este întărirea Sinelui slăbit, aşa încât să poată tolera experienţe emoţionale care nu sunt optime, fără să sufere o pierdere semnificativă a coeziunii de sine.
Modalitatea de intervenţie terapeutică aduce aşadar o experienţă emoţională corectivă.
Articol scris de: Mircea Zgardau, psihoterapeut psihanalist
Repere bibliografice:
W.Mertens “Introducere în psihoterapia psihanalitică”, Vol2, Ed.Trei, 2004-traducere dupa “Einfuhrung in die psycanalytische therapie”, Band 2, Zweite, Kohlhammer, Stuttgart,1993 (pg.165,167-169,171,172,179)
Helmut Thomas si Horst Kachele “Tratat de Psihanaliză Contemporană”, Vol 2: Practica, Ed.Trei, 2000-traducere dupa “Lehrbuch der psychoanalytischen therapie”, Brand II: Praxis, Springer-Verlag Berlin Heidelberg 1988,1997-second edition (pg.133-136,145,147,166-169, 171-173)
Glen. O .Gabbard MD “Psychodimanic Psychiatry in Clinical Practice”, American Psychiatric Publishing Inc, ediţia a patra, 2005-retradus in “Tratat de psihiatrie psihodinamică”, Ed.Ttrei, 2007 (pg. 63,65,67-70,72,73-77,98,99,114,119,147-165)
Serge Lebovici “Arborele vieţii; Elemente de psihopatologia bebeluşului”, Ed.Fundaţiei Generaţia, 2006 (pg. 97-100,102-107,109-111,113)
Daniel Marcelli si Alain Braconnier “Tratat de psihopatologia adolescenţei”, Ed.Fundaţiei Generaţia, 2006- tradus dupa “Adolescence et psychopathologie, Ed.Madison, Paris, 1983, 2004 (pg. 683-685,689,693-695)
D.W.Winnicott “De la pediatrie la psihanaliză-Opere I”, Ed.Trei 2003-traducere după “Through Paediatrics to Psychoanalysis”,Karnac Books Ltd, London, 1984 (pg. 391-393,401)
D.W.Winnicott “Joc şi Realitate”,Vol.6, Ed.Trei, 2003- traducere după “Playing and Reality”, Paterson Marsh Ltd, 1996 (pg. 159,160,167,168)
Joyce McDougall “Pledoarie pentru o anumită anormalitate”, Ed.Trei 2008- traducere după “Plaidoyer por une certaine anormalite”, Ed.Gallimard, Paris, 1978 (pg. 163-167,176,180-189)
Daniel Widlocher si Alain Braconnier “Pshanaliza şi Psihoterapii”, Ed.Trei 2006- traducere după “Psychanalyse et psychotherapies”, Flammarion Medecine-Sciences, Paris, 1996 (pg. 19-195)
Nancy McWillams “Psychoanalytic Diagnosis- Understanding Personality Structure in the Clinical Process”, The Guilford Press, New York London , 1994 (pg. 12-14)
Ralph R.Greenson “The Technique and Practice of Psychoanalysis”,Vol. I, The Hogarth Press, London, 1973 (pg. 192, 208-222, 218-222,273-275,327-330)
Helmut Thomas si Horst Kachele “Tratat de Psihanaliză Contemporană”, Vol.1: Fundamente, Ed.Trei, 1999-traducere după “Lehrbuch der psychoanalytischen therapie” Brand I: Grundlagen, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 1985, 1996 (pg. 108-118, 120-122, 125-127,133-155)
