Dinamica Transfer – Contratransfer în evoluția procesului terapeutic

„Nici un analist nu merge mai departe decât îi permit propriile complexe şi rezistenţe interioare”
– Freud (1910)

Considerații generale de ordin conceptual:

Zetzel (1956) considera deosebit de important conceptul de aspect relațional și întelege alianța terapeutică după modelul relației timpurii mamă-copil. De unde a tras și concluzia că analistul, mai ales în primele faze ale unei analize trebuie să își modeleze comportamentul dupa relaţia timpurie a pacientului cu mama sa, alianţa venind ca o prelungire a acestei relaţii, ca o experienţa corectivă. Conceptia lui Zetzel se incadreaza in acest fel in teoria traditionala a transferului.

Atunci când lucrează, într-un mod mai suportiv, cu pacienţii cu un Eu fragil, terapeuţii constată că alianţa este mai greu de dezvoltat şi menţinut (Horwitz et al., 1996). Poate ca aici mecanismele de gasire a unui ecou in celalalt (eg. in terapeut) sunt cele are ar putea fi folosite, pornind de la mecanismele de ordin procedural ale functionarii presimbolice preverbale ale acestor pacienti. Capacitatea de a avea incredere a pacientului, este bazata pe experiente anterioare cu obiecte bune. Ea este legata si de negocierea cu succes a stadiilor de dezvoltare in care apare constanta obiectului si integrarea obiectului bun si a obiectului rau (similar negocierilor traite in relatia transfer-contratransfer). In lipsa unui sentiment cel putin cvasi-constant de incredere in terapeut, nu poate aparea acel „impreuna” sau, cum spunea Sterba, acel „noi”, generator de solidaritate.    Desi disponibilitatea pacientului pentru a face o alianta „de lucru” poate fi legata de unele aspecte ale relatiilor din copilarie, in special de formarea unei relatii de incredere cu mama, ele par a nu fi legate de alte aspecte, ale acelorasi relatii timpuri, care se re-editeaza sub forma de transfer. Probabil este vorba, de acele aspecte ale relatiilor timpurii lipsite de conflict – care fie au co-existat cu, fie au precedat aparitia zonelor relationale incarcate de conflict.  Nu există reacţie transferenţială , indiferent cât de fantastică este ea, fără un sâmbure de adevăr, şi nu există relaţie reală fără vreo urmă de fantezie transferenţială.   Toţi pacienţii din analize au percepţii reale (şi obiective) şi reacţii fată de analistul lor de-o potrivă alături de reacţii transferenţiale şi alianţa lor de lucru.

Alianta terapeutica de lucru se creeaza din fantasma comuna a celor doi protagonisti ai relatiei analitice, din care ulterior, prin capacitatea de clivare a Eului pacientului si identificarea cu “Eul la lucru” al analistului se defineste ca parte  a transferului. Terapeutul se poate întreba ce anume din reacţia transferenţială e declanşată de elementele repetitive din istoria pacientului şi ce anume e declanşat de atitudinea sa. Travaliul analitic este focalizat din ce în ce mai mult asupra modului în care pacientul, în fantasmele şi gândurile sale inconştiente, îl foloseşte pe analist în aici-şi-acum, deci în transfer (Sandler 1983).  În timp, lucrurile par să capete o nouă polarizare: preferinţa pentru aici-şi-acum în comparaţie cu recontrucţia şi insightul este larg răspândită pretutindeni între psihanalişti. Contratransferul ar trebui să fie în permanenţă în fundal si folosit, la fel ca si transferul ca instrument al procesului terapeutic iar acestea pot fi decelabile in atentia liber flotanta. Ea usureaza obiectivul analistului de a capta sensul latent a ceea ce se spune si afectul pe care, de multe ori, continutul discursului nu il dezvaluie.  Dacă un pacient colaborează analitic sau nu, depinde nu numai de faptul dacă rezistenţele contra conştientizării transferului sunt interpretate de la început în mod continuu, ci şi de influenţe conştiente sau inconştiente, care pornesc mereu de la analist. Atitudinile, poziţiile, sentimentele contratransferenţiale şi angoasele nevrotice ale analistului, codetermină atât transferul pacientului, precum şi alianţa terapeutică (Brenner 1979 si Gill 1982). Korner pledează pentru ideea că analiştii nu trebuie să închidă ochii în faţa faptului că ei amenajează împreună cu pacienţii lor scena constituită din inconştientul ambilor parteneri.

Cercetăriile lui Gill si Hoffman (1982) au arătat influenţa analistului asupra configurării transferului care poate deveni deci accesibilă investigării sistematice. Tot din acest motiv, şi configurarea nevrozei de transfer prin analist contribuie şi la deznodământul terapiei, precum şi la rezolvarea transferului. Invitaţia pentru această identificare (a pacientului cu Eul “la lucru” al terapeutului, sau cu Selful analistului ca Self-obiect) vine de la analist prin disponibilitatea sa (eg. traita contratransferential atunci cand interpretarea prin cuvant nu este posibila (datorita traumei preverbale a pacientului, cand era imposibil sa contina si sa elaboreze psihic ceea ce simtea si care il fac “surd” la interpretari).  Intelegerea contratransferului din perspectiva psihologiei sinelui poate fi o cheie de evolutie in analiza in aceste cazuri.

Prezentare de caz:

A este un adolescent, adus de mama sa în terapie.  Mama este o persoană foarte anxioasă și acuză absenteismul școlar  al băiatului, fiind foarte suspicioasă în raport cu comportamentul acestuia. A  se simte  controlat și sufocat atât de mamă (suspicioasă și controlatoare) cât și de sistemul educational rigid unde își urmează studiile. Tatăl lui A i-a părăsit pe când acesta era încă un copil mic. In terapie aveam să aflu frământările lui A legate de sentimentul de sufocare și rigiditate pe care îl are în raport cu autoritatea școlară, sentiment amplificat și de presiunile coercitive venite din partea mamei sale în raport cu prestația sa școlară precară. A nu se poate autodefini ca persoană, se definește pe sine prin ceilalți, părerile lor contează mult prea mult și îl tulbură atunci când sunt critice. Așadar A pare să se găsesacă la mijloc, între școala rigidă și mama anxioasă, iar el se găsește blocat în acest punct de imposibilitatea de a se exprima pe sine, în cuvinte,  de a se comunica mamei, de a asocia liber în ședintele de terapie, de a comunica ce simte și ce nevoi afective are. Rămâne în discursul superficial, fără putința de a lucra simbolic cu gândurile și trăirile sale și cu dorința de a scăpa din cercul presiunii în care se găsește. Cu alte cuvinte aveam în față un adolescent al anilor nostrii, cu probleme în exprimarea afectelor, cu neputința de a-și gestiona afectele agresive (toleranță scăzută la frustrare) care era la vârsta câștigării independenței sale afective, pe care însă nu știa să o ceară și care, în același timp, această nevoie de independență stârnea în mama sa anxietăți legate de eminenta “pierdere“ a  lui A, asemenea pierderii tatălui său.

Durerea și anxietatea mamei de a “pierde”din nou încă un “bărbt” (ca ființă investită afectiv și importantă) în viața ei a fost confirmată, A având după spusele mamei sale un comportament similar tatălui său biologic. Comportamentul similar cu al tatălui trezește în mamă temeri anticipative cum că relația lor va urma aceeași soartă. Aveam să înțeleg și să le comunic amândurora situația de blocaj în care se aflau, căci mama cerea dovezi fiului pentru  a-l putea investi cu încredere, în timp ce A cerea mai întâi încredere pentru a putea apoi oferii dovezi mamei (îmbunătățirea performanței școlare). Ne aflam așadar într-un blocaj în demersul nostru, unul asupra căruia era necesar să reflectăm pentru a facilita procesul terapeutic. Mama a trebuit să reflecteze asupra nevoii lui A în momentele sale de anxietate și în măsura în care poate, să-l investească cu ceva mai multă încredere, suficient cât să-i lase un spațiu de gândire și acțiune.

A a început să absenteze la ședințe, ca și la școală, într-o încercare defensivă de a repeta o situație conflictuală internă pentru a-și gestiona anxietățile. Contratransferențial în ședințele cu A m-am simțit manipulat și m-am gândit la miza care se juca în terapie: încrederea vs manipulare (teama de manipulare de mamă transferată mie). Am lăsat la decizia lui A informarea mamei sale cu privire la ședințele absentate, ca și cum m-aș fi “legat” singur făcându-mă dependent de decizia lui în relație cu părintele său.  Exista în mine neîncrederea că A s-ar putea să joace în terapie un joc al manipulării pe care încă nu îl înțelegeam însă m-am lăsat și mai mult manipulat de A, lăsandu-i lui decizia  de informare a mamei. Am pus în joc toată dorința mea (nevoia lui inconștientă) de a avea încredere în el, lăsându-mă cuprins de anxietatea teribilă a riscului de a fi manipulat și de teama venită din identificarea cu A, că voi fi manipulat. M-am simțit complet iresponsabil și “fraierit” atunci când nu venea la ședințe  și eram copleșit de sentimentul că aveam poate o confirmare a fricilor mele. Mă simțeam ca un părinte care nu a avut grijă suficient și am lăsat prea mult posibilitatea de a fi manipulat, mustrat de conștiința că ce făceam nu îl ajută. Mă simțeam abandonat în același timp și manipulat în reacția mea constratransferențială și simțeam nevoia să aflu ce s-a întamplat în perioada absentată. In același timp știam ca A are nevoie ca eu să-i ofer în egală măsură încrederea de care avea nevoie să absenteze, adică să-i las loc să crească, să rezist angoaselor pe care le evacua în mine pentru a se liniști  și să rămân “viu” pentru el. Simțeam nevoia ca și mie să îmi coțină cineva starea (așa cum și el avea nevoie în momentele când nu putea tolera frustrari de natura interdicției). Contratransferențial, sentimentul de abandon l-aș putea regăsi cu usurinta și în A, la fel cum aș regăsi cu ușurință sentimentul de abandon în mama sa.  Ulterior aveam să aflu că A se apăra printr-o înțelegere eronată a orarului sedințelor de terapie (act ratat). M-am simțit abandonat de A în mod contratransferențial în ședintele absentate ca și de mama sa în procesul terapeutic după ședințele comune.  Pe undeva ședințele comune au reprezentat un moment de switch, în care mama sa nu a mai fost anxioasă, dar am devenit eu. Mama sa și-a permis să fie absentă din proces (nu mai controla deloc prezenta lui A la ședințe, ca și cum nu o mai interesa) iar eu am devenit hipergrijuliu și autoresponsabilizant față de A, ca și cum povara responsabilitătii lui A  a fost transferată de la mamă la mine. Eu am devenit mama care  nu a putut poate ea să fie, încercând să devină “suficient de buna”  în mine. Poate ca de asta și-a permis și A să mă abandozeze prin absențe, tocmai pentru ca a avut încredere ca o parte din mine poate deveni mama de care are nevoie, care să-l oglindească. Am înteles atunci că acest sentiment al abandonului trezit în mine de mamă, era al lui A.  A devenea așadar un copil abandonat , neînțeles, neascultat, avea o formă în mintea mea. Dacă nu reușea să se facă auzit prin cuvinte de mama sa anxioasă (și așadar absentă ) și interdictivă, dar nici de mine, A reacționa în acte (chiulea, mințea, avea tendința de a evita situații conflictuale pentru a le stârni și mai mult cu ură  în situațiile conflictuale pe care nu le putea evita).   Era reacția lui obișnuită de “fugă”din fața durerii de a nu fi auzit de celalalt.  Nu-i  de mirare că A a preferat să uite, să înțeleagă greșit momentul întâlnirii noastre, de vreme ce eu, în delegarea către el spre a-și asuma decizia asupra informării mamei sale, nu am facut decât să îl abandonez, să-l tratez ca pe un adult (să-și asume el decizia) și să îl investesc ca pe unul, în loc să-l conțin ca pe un copil.

Ceea ce avea A nevoie era tocmai pe cineva care să îl “tină”, să îl “conțină”(în mintea sa) așa cum și eu aveam (prin identificare) după ședințele absentate.  Nevoia mea de a găsi un răspuns la întrebarea pe care eu o adresam mamei mele în raport cu sentimentul meu personal de abandon, proiectate în dinamica dintre mine și A m-au condus către acest acting-in de relație (decizia de a-l responsabiliza și de a-l abandona prin non-decizia mea), din care am înțeles înca o data ca în spatele neputinței sale de a comunica, în spatele nespusului am simțit și am preluat  prin identificare și contraidentificare aspecte care țineau de nevoia lui internă de a primi răspunsul la întrebarea abandonului, și această nevoie s-a pus în “actul” contra-transferențial de care eu nu am fost conștient pentru o scurta vreme. Odată înțeleasă această dinamică complexă am fost împăcat în a acționa mai adecvat în sesiunile de terapie si să o adresez. A încă mai așteaptă de la mamă (și de la mine) oglindirea care să îl confirme, de unde și nevoia de a se defini pe sine prin încrederea pe care i-o cere acesteia și mie.  Pentru A,  stima de sine precară a necesitat negarea  (nevoii lui de a fi îngrijit ) ca mecanism defensiv, de unde și tendința să “fugă” în raționalizare de cura terapeutică atunci când un  atașament se formează în relație cu mine, deoarece se simte umilit când ia la cunostință despre importanța emțională pe care o am, ca un altul,  pentru el. A avea nevoie de un altul, ar putea însemna că este dependent și fragil și asta ar fi umilitor și rușinos.

Pledoarie pentru caz:

Capacitatea mamei de a de a capta stările emoționale ale  bebelușului (eg.oglindi) precede achiziția  limbajului, capacitatea ei de a le răspunde depinde de dorința sa de a da un sens țipetelor și gesturilor lui. Când privește chipul mamei, copilul se vede pe sine însuși, mama privește copilul, iar modul în care arată ea are legatură cu ceea ce copilul vede acolo.  In cazul copiilor  a căror mamă reflectă propria ei stare, sau rigiditatea propriilor ei apărări, copiii privesc dar nu se vad pe ei inșiși. A căuta în transferul pacientul acest gen de cerere la acest tip de pacienți este un obiectiv înaintea stabilirii alianței terapeutice de lucru. Aici este foarte important basic trust-ul terapeutului.  Acest tip de relație este prezent și în relația analist-analizand întotdeauna. La anumiți analizanzi, cuvântul nu este folosit într-un mod asociativ. In același timp, se întamplă ca lipsa asociativă să trezească în analist o anumită stare afectivă, fără ca discursul să comporte în sine vre-un material apt să mobilizeze acest afect. Putem vorbi de “comunicare” (preverbală) decât în  măsura în care aceste semne sunt auzite de un altul.   Este nevoie de acest comentariu referitor la relația primordială pentru  a întelege ce se întâmplă în relația transfer-contra-transfer.  La fel cum  prima realitate pentru orice copil este inconștientul mamei, similar, inconștientul terapeutului joacă un rol important în această reconstruire contratransferențială.

Emoția sau reprezentarea care riscă să reînvie situația catastrofică originară, este imediat ruptă, eliminată din psihic, în așa fel încât subiectul suferă o adevarată tulburare la nivelul gândirii verbale. Vorbirea însăși este cea care devine însași act în interiorul situatiei analitice, un discurs care caută mai puțin să-i comunice ceva analistului și mai degrabă să-l facă să încerce o trăire afectivă pe care pacientul însuși nu putea să o conțină, nici să o elaboreze și de care el nu vrea să se lase cuprins. Este nevoia subiectului de a-i folosi pe ceilalți ca pe niște conținători (Bion), de a se agăța de ei pentru a recupera părți pierdute din propriul “Sine-obiect” (Kohut); a luptei pentru menținerea integrității narcisice (Kernberg);  a angoasei persecutorii și a identificării proiective (Klein). In limbajul utilizat de pacient transpare tot ceea ce se sustrage simbolizarii verbale a pacientului. In acest caz analistul ascultă o comunicare primitivă, în care acest discurs-ecran, purtator al unui mesaj neelaborat la nivelul gândirii verbale, trebuie captat în primul rând prin contratransfer.

Scopul acestei comunicări este ca să existe un efect asupra aceluia care ascultă, ceea ce face ca asociația liberă să devină inoperantă. Pacientul cere de a fi mai degrabă ascultat decât auzit. Această comunicare non-asociativă, lipsită de afect, discordantă, “vidă” îi produce analistului efectul unui “prea-plin” care trebuie ascultat. Neputând să comunice cu părți importante din el însuși, îl tratează pe altul ca parte a lui însuși, inclusiv în relație cu analistul în dinamica clivaj-proiecție-identificare proiectivă.  Ne putem gândi la acest gen de pacienți cum trăiesc cu satisfacție o relație conflictuală și abuzivă (Pine,1990), deoarece o relație sado-masochistă este mai bună decât lipsa totală a unei relații (Gabbard,1989).  Mai mult, chiar relațiile “rele” sau chinuitoare pot aduce alinare în sensul că ele sunt predictibile și fiabile și îi asigură pacientului un sentiment de continuitate și semnificație (Gabbard,1998). Alternativa constă într-un sentiment profund de abandon și anxietatea de separare asociată acestuia.  Situația analitică poate fi privită  ca o piesă de teatru prin jocul de roluri dintre protagoniști (eg. rolul terapeutului pe care îl are în transferul pacientului). Settingul terapeutic este similar scenei. Sandler(1976) a remarcat că în transfer  sunt trăite repetări ale experiențelor și relațiilor anterioare. Psihoterapeutul trebuie să aibă disponibilitatea de a prelua roluri (de a-l lăsa pe pacient să participe la contratransferul său), pentru a completa rolul indus de fiecare dată în el de pacient. Cu cât un pacient este fixat mai mult de o relație cu un anumit model, cu atât va fi mai mare presiunea exercitată asupra analistului de a prelua rolul potrivit, concordant sau complementar. In identificarea  analistului cu obiectul cu care îl identifică pacientul său, procesul patologic asociat trebuie să fie scurt și moderat, încât să nu interfere cu travaliul analitic.  Câteodată pierdem rațiunea în contratransfer, însă nu complet, încât putem remarca și diagnostica contratransferul  nostru patologic, pentru a utiliza această perspectivă ulterior, când suntem stăpâni pe contratransferul  nostru, pentru a analiza fenomenele de transfer ale pacientului (Racker 1978, p.76).  Orice ar declanșa pacientul  în analist (eg.comportament de tip obiect al sinelui), este responsabilitatea și problema sa de a-și îndeplini sarcinile terapeutice în interesul pacientului. Nu este ușor să armonizăm rolul cu Eul personal și cu viața privată în cadrul acestei “profesii imposibile”. Pacientul cu un sine vătămat reactivează în terapie nevoile rămase nesatisfăcute din cauza interacțiunii deficitare dintre sinele în formare și obiectele-sinelui din perioada timpurie a vieții, apărând un transfer de tipul obiectului-sinelui. Din punct de vedere  al tehnicii terapeutice, transferului corespunzător și contratransferului li se atribuie o funcție de confirmare.  De aceea mânuirea tehnică a transferului de tip-obiectul-sinelui plasează în prim plan pentru analist întrebarea: “Ce sunt eu acum pentru pacient, pentru ce anume are acum nevoie de mine?”.

Transferurile de tip obiect al sinelui pot determina în analist un contratransfer, și dificil de suportat deoarece analistul este  resimțit de pacient  ca o parte a sinelui său. De asemenea, pot fi mobilizate în analist nevoi de obiecte ale sinelui îndreptate către pacient, care ramân inconștiente (Kohler 1985,1988).  Analiza copilului prezintă dificultatea deosebită a creării unui transfer de o intensitate rară, cu componente arhaice greu de suportat de către analist. Transferul este masiv legat de mecanismul identificării proiective, este un transfer clivant, care corespunde unei relații de obiect parțiale. Dacă analistul acceptă să conțină în persoana sa toate aspectele transferului, compartimentarea aceasta poate să dispară. Treptat, grație acumularii elementelor transferului și analizelor acestor repetiții transferențiale, Eul copilului se întăreste, angoasa se modifică, funcțiile psihice importante se diferențiază. Contratransferul este totuși un instrument de neînlocuit, mai ales în cazul copiilor muți sau psihotici. Remanierea contratransferului ca modalitate de a percepe o parte a comunicării copilului este adesea foarte delicată, în parte din cauza intricării dintre ceea ce îi este indus analistului prin proiecțiile copilului și ceea ce este reactivat în schimb la aceasta din urmă prin contra-transferul analistului. Rolul empatiei în procesul psihotrapeutic ar fi acela că analistul se identifică în maniera empatică cu diferiți protagoniști ai scenei triadice. Terapeutul înțelege situația dar mai ales o traiește. In dialogurile sale  terapeutice Lebovici utilizează contra-identificările pe care le simte și care îi conferă o putere metaforizantă. Această putere este determinată de capacitatea sa de “enactiune”, adică ceea ce resimte în corpul său și îi permite să co-gândească, să co-simtă și să co-creeze alături de parinți. Analiza poate așadar progresa doar dacă  analistul poate conștientiza aceste aspecte ale propriei personalități, nu apărându-se de proiecțiile copilului, ci mai degrabă conținându-le și elaborându-le. Comportamentul analistului trebuie să faciliteze procesul analitic și prin evitarea retragerii ostile sau elaborarea fricii sale de implicare contratransferențiala. Ferenczi (1964) constata cu ajutorul complementarității că rezistența analistului împotriva contratransferului îngreunează realizarea transferului.

Prin autopercepție, analistul devine capabil de a stabili că anumite sentimente iși au originea în proiecția pacientului. El trebuie să distingă între ceea ce pacientul declanseazaă în el și propriile conflicte inconștiente pentru a nu interfera în proces, conștient de cât de puternic devine prin gândirea și actiunea sa în situația analitică. In acest caz am considerat  că este necesar să se aplice măsuri speciale, de multe ori de natura susținerii, pentru a mijloci pacientului, din perspectiva angoaselor care apar regresiv, impresia că el nu este expus neajutorat acestora, dacă se lasă în voia procesului analitic. Oamenii reacționează  față de subiecte și obiecte pe baza semnificațiilor pe care le au pentru ei aceste subiecte și obiecte. Fenomenele contratransferențiale devin mai inteligibile dacă privim lucrurile din punctul de vedere  al intesubiectivismului (Weiss, contratransferul și  interacționismul simbolic,1988).

Articol scris de: Mircea Zgardau, psihoterapeut psihanalist

Repere bibliografice:

1. W.Mertens “Introducere in psihoterapia psihanalitica”, Vol2, Ed.Trei, 2004-traducere dupa “Einfuhrung in die psycanalytische therapie”, Band 2, Zweite, Kohlhammer, Stuttgart,1993 (pg.165,167-169,171,172,179)

2. Helmut Thomas si Horst Kachele “Tratat de Psihanaliza Contemporana”, Vol 2: Practica, Ed.Trei, 2000-traducere dupa “Lehrbuch der psychoanalytischen therapie”, Brand II: Praxis, Springer-Verlag Berlin Heidelberg 1988,1997-second edition (pg.133-136,145,147,166-169, 171-173)

3. Glen. O .Gabbard MD “Psychodimanic Psychiatry in Clinical Practice”, American Psychiatric Publishing Inc, editia a patra, 2005-retradus in “Tratat de psihiatrie psihodinamica”, Ed.Ttrei, 2007 (pg. 63,65,67-70,72,73-77,98,99,114,119,147-165)

4. Serge Lebovici “Arborele vietii; Elemente de psihopatologia bebelusului”, Ed.Fundatiei Generatia, 2006 (pg. 97-100,102-107,109-111,113)

5. Daniel Marcelli si Alain Braconnier “Tratat de psihopatologia adolescentei”,  Ed.Fundatiei Generatia, 2006- tradus dupa “Adolescence et psychopathologie, Ed.Madison, Paris, 1983, 2004 (pg. 683-685,689,693-695)

6. D.W.Winnicott “De la pediatrie la psihanaliza-Opere I”, Ed.Trei 2003-traducere dupa “Through Paediatrics to Psychoanalysis”,Karnac Books Ltd, London, 1984 (pg. 391-393,401)

7. D.W.Winnicott  “Joc si Realitate”,Vol.6, Ed.Trei, 2003- traducere dupa “Playing and Reality”, Paterson Marsh Ltd, 1996 (pg. 159,160,167,168)

8. Joyce McDougall “Pledoarie pentru o anumita anormalitate”, Ed.Trei 2008- traducere dupa “Plaidoyer por une certaine anormalite”, Ed.Gallimard, Paris, 1978 (pg. 163-167,176,180-189)

9. Daniel Widlocher si Alain Braconnier “Pshanaliza si Psihoterapii”, Ed.Trei 2006- traduceree dupa “Psychanalyse et psychotherapies”, Flammarion Medecine-Sciences, Paris, 1996 (pg. 19-195)

10. Nancy McWillams “Psychoanalytic Diagnosis- Understanding Personality Structure in the Clinical Process”, The Guilford Press, New York  London , 1994 (pg. 12-14)

11. Ralph R.Greenson “The Technique and Practice of Psychoanalysis”,Vol. I, The Hogarth Press, London, 1973 (pg. 192, 208-222, 218-222,273-275,327-330)

12. Helmut Thomas si Horst Kachele “Tratat de Psihanaliza Contemporana”, Vol.1: Fundamente, Ed.Trei, 1999-traducere dupa “Lehrbuch der psychoanalytischen therapie” Brand I: Grundlagen, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 1985, 1996 (pg. 108-118, 120-122, 125-127,133-155)