Mitul androginilor in „Banchetul” lui Platon

Pentru ca toti ne confruntam cu aspecte narcisice, pentru ca traim intr-o lume narcisica in care se pune accentul pe imagine si scop devalorizand consistenta afectivitatii si relatiilor noastre, gasesc potrivit sa ne uitam in urma la istoria umana si la miturile ei pentru a incerca sa intelegem mecanismele care au determinat si determina aceasta configuratie. Ma voi opri insa cu aceasta ocazie asupra unei povesti in care iubirea, erosul (cine este Eros?) si ura, isi gasesc locul si mai concret, abordand mitul androginilor din „Banchetul” lui Platon.

Mitul androginilor – mit si fantasma:
Ideea mitului androginilor la Platon (mit pe care il regasim si in literatura romana si universala in forme deplasate) mi-a atras atentia pentru intelegerea sa plecand de la stadiile preoedipale ale relatiilor de obiect ale dezvoltarii copilului, si datorita predispozitiei catre o configurare a unei structuri narcisice plecand de la aceste relatii . Narcisismul a fost si este privit cu oarecare invidie si dezaprobare sociala si asta datorita stigmatului de nepotrivit si patologic cu care a fost asociat (dragostea este explicata de faptul ca persoana iubita ar avea, cel putin in perceptia indragostitului, atributele pe care acesta din urma nu le are, dar le doreste sa ii apartina ). Ca si cum iubirea indragostitului ar servi la domolirea angoaselor si la cresterea stimei de sine. Care este rolul ranilor narcisice in stabilirea relatiilor de mai tarziu? Pe undeva narcisistul (din mitul lui Platon) incearca sa evite o stare depresiva de neputinta prin autoconvingerea atat a lui cat si a celor din jur ca sunt datori/apti de atingerea unor idealuri nerealiste si grandioase (evita sa se simta umani si neputinciosi).

Asa apare cererea lor si aspiratia catre perfectionism. Alteori, pentru a evita apropierea de o situatie depresiva, personajele (personalitati narcisice) isi indreapta atentia catre altcineva, se identifica cu un erou, mentor, pentru a-si creste stima de sine in mod fantasmatic. Personalitatea narcisica a proiectat selful lor in toate obiectele bune (totale sau partiale), negand separarea dintre self si obiectele externe. Aceasta permite persoanelor narcisice sa nege orice nevoie de dependenta fata de un obiect extern. Acesti oameni au o imagine de sine idealizata si omnipotenta….Cuvantul “androgin” vine de la grecescul “aner, andros”, care inseamna “barbat” si de la grecescul “gyne”, insemnand “femeie”, sensul intregului cuvant fiind acela de “barbat-femeie” ca fiinta unica. Mitul Androginului este o legenda mitologica straveche, care explica, alegoric, atractia erotica pe care o exercita – reciproc – barbatul si femeia.

Inca de la inceput mitul lui Platon introduce o nota de irealitate : coexistenta oamenilor, asa cum ii stim noi astazi, barbat si femeie, cu aceste fiinte androgine . Si daca de la inceput nu se spune nimic despre calitatile oamenilor in starea lor individuala si unitara intr-un anume fel, atentia mitului este captata de destinul acestor fapturi, nici oameni, nici zei, alcatuiti din jumatati funzionate care in aparenta dau senzatia de unitate. De la descrierea de inceput se pun cateva intrebari : Ce/Cine sunt acesti androgini? Cum se face ca ei coexista atat de firesc in acest gen de cultura (atat de familiara totusi) alaturi de oameni? Mitul aduce inca de la inceput un scenariu de irealitate, prin insasi configurarea personajelor si scenei asemeni visului. Poate ca androginii nu sunt altceva decat semnificatia unor dorinte sau conflicte/ stari interzise in interiorul acelor oameni, insa proiectate cu succes in exterior, asa incat in aparenta in ceea ce ii priveste par sa se gaseasca in echilibru afectiv. Androginii, asemeni copilului arhaic, autosuficient si autist in relatia cu visul par sa posede un self propriu, deopotriva contopit cu obiectul sau ( reprezentarea obiectului sau).

Asadar aceasta conjugare binara este de domeniul fantasticului, este prezentata in prim plan ca fiind personajul principal al visului , dar oare nu tocmai pentru ca el ar putea ascunde angoase si anxietati? Privind in ansamblu, acest mit pare sa se construiasca tocmai pe mitul formarii angoaselor paranoide primare si a dorintei de a cuceri obiectul idealizat ( al Olimpului) precum si al pedepsei atrase asupra acestei dorinte. Ce anume i-a determinat pe acesti androgini sa isi doreasca Olimpul, de vreme ce erau autosuficienti? Cat de greu de tolerat trebuie sa fi fost aceasta autosuficienta si omnipotenta , aceasta fuziune a selfului cu obiectul sau? Care este relatia acestei omnipotente cu agresivitatea? Desi liberi in aparenta, autosuficienti si omnipotenti, androginii erau atent observati de catre zei, de figura autoritara paterna/ materna. Trasformati in obiecte narcisice (extensii narcisice ale parintilor lor ) la randul lor fiind unealte ale zeitatilor (care au putere si drept de viata si de moarte asupra lor- asa cum reiese din decizia de mai tarziu de a-i separa insa de a le cruta vietile), tragedia androginilor capata semnificatie nu doar in mit sau vis ci chiar in realitatea psihologica contemporana . Mitul pare sa aiba in centrul atentiei o poveste angoasanta, anxiogena, oarecum cu scop moralizator ( pedeapsa unui Supraeu rigid; teama de identificare cu obiectul idealizat ), dar care capata in final o coloratura optimista, legata de nasterea Erosului. Modul insasi de alcatuire al acestor fiinte, bisexuale, omnipotente, autosuficiente duce cu gandul la o faptura ambivalenta, narcisista care este manata de fantasme agresive (ambivalente in fundal insa) in cucerirea Olimpului (de luare in stapanire a obiectului extern).
Care a fost relatia primordiala a oamenilor cu acesti zei, cu figura materno/parentala? Ar putea fi acesti androgini de fapt copii mici, in care selful este fuzionat cu obiectul ideal al sau, intr-un narcisism primar, omnipotent si non-agresiv in aparenta. Cel putin asa par sa stea lucrurile la inceput. Ne putem imagina ca pentru ca doreau sa faca pe plac zeilor, androginii narcisisti s-au identificat cu acest rol cerut de zei si si-au creat un fals self, de bunastare, de fericire, de omnipotenta, autosuficienta si indestulare….care insa avea sa nu dureze. In spatele acestui fals self a stat fuziunea selfului lor real cu reprezentarea self-obiectului lor primar. Aceasta unitate binara- instabila si construita pe angoasa insecurizarii (ambivalenta este chinuitoare prin incercarea tolerarii ei)- este clivata in interior si apoi, prin izolarea afectelor negative si agresive, le proiecteaza spre zei pentru ca apoi sa le nege. Defensa negarii va deveni omnipotenta.

Cum poate gratificarea (sau lipsa ei) sa starneasca porniri agresive? Aceasta uniune dintre self si obiectul selfului se pare ca nu poate prin sine sa dainuiasca, sa fie statornica si constanta. Insasi omnipotenta lor serveste ca protectie narcisica poate chiar impotriva sentimentelor de vina pentru agresivitatile interioare, fata de obiectul exterior initial idealizat iar apoi devalorizat (caci nu ofera oglindirea necesara copilului mic in obiectul sau idealizat, nu se lasa folosit ca obiect al selfului androgin). Si acest obiect devalorizat este muntele Olimp si universul zeilor. As pozitiona mitul in perioda preoedipiana, la limita de inceput a complexului Oedip. Dintr-un alt punct de vedere, mitul pare sa aibe in centrul atentiei anxietatea de separare pe de o parte, precum si angoasele paranoide ale copilului mic pe de alta parte. Pe de alta parte separarea androginilor in cele doua jumatati de figura materno/paternala a zeilor (care intr-o prima secventa poate semnifica o castrare) duce apoi la sentimentul lasat in sufletul lor ca fiind unul de anxietate, insa nu cel al unei anxietati de castrare Oedipiene ci al uneia de separare preOedipiene. Ca si cum, greu de tolerat anxietatea de castare, androginii separati regreseaza intr-o etapa preoedipiana anterioara catre un alt registru de anxietati, prin care a trecut anterior si care acum sunt mai usor de gestionat. Cumva tulburarile in perioadele preoedipale vor alcatui o configuratie a Self-ului si EU-lui acestor androgini incapabila de o rezolutie optima a viitoarelor conflicte Oedipale.
Nevoia de a lua in stapanire si control anxietatile, de mentinere a coeziunii sinelui, ii conduc pe androgini la demersuri agresive catre obiectul selfului lor, obiect investit ambivalent. In acelasi timp, tocmai ambivalenta si calitatea precara a relatiei primare (prin folosirea clivajului si proiectiei) face ca androginii sa fie acaparati de angoase paranoide si de teama pedepsei, care nu intarzie insa sa apara in descrierea mitului, prin separarea/ injumatatirea androginilor. Prapastia afectiva creata intre selful acestora si reprezentarea obiectului selfului lor este data de sentimentul de gol interior specific structurilor narcisice. Securitatea lor bazala si sentimentul de identitate sunt afectate in urma acestei separari. Grandiozitatea si selful grandios al androginilor poate fi vazut nu ca o fixatie la grandiozitatea infantila normala ci ca un mecanism compensator la dezamagirile primitive in relatia cu figura materna/paterna (zeii). Dupa separarea selfului de self-obiectul sau , androginii narcisici s-au simtit goliti, o parte vitala din ei le-a fost smulsa. Mergand mai departe in parcursul mitului, istorisirea face ca zeii sa fi creat Erosul, care Eros (in termeni de self-obiecte secundare intalnite de narcisist de-a lungul existentei lor cu rol securizant) are rolul de a restabili echilibrul narcisic, reasigurand stima de sine. Asadar, daca inainte narcisistul androgin isi consuma intreaga lui energie libidinala in scopul reasigurarii coeziunii selfului prin orientarea ei in totalitate catre self-obiecte (self obiectul principal din jur a revenit figurii materno/paterne), acum, a fost nevoie de crearea lui Eros care sa reprezinte o sursa libidinala suplimentara necesara investirii obiectelor externe. Aceasta nevoie de investire in obiectele externe a libidoului (transformandu-le in self-obiecte) il fac pe androginul narcisist dependent de ceilalti extrem de mult, insa capacitatea reala de a-i investi/iubi ca si obiecte externe ramane mica.

Cat de greu de tolerat trebuie sa fi fost totusi aceasta autosuficienta si omnipotenta , aceasta fuziune a selfului cu obiectul sau? Androginii par sa posede un self bipolar: la un pol situandu-se selful grandios (care la oameni va consolida ambitiile copilului de timpuriu) la celalalt fiind polul scopurilor/obiectelor idealizate ale selfului ideal- acesta fiind achizitionat candva mai tarziu (Olimpul ca lume idealizata si dorita). Acesti poli deriva din acceptarea initiala a oglindirii de catre zei (care confirma selful grandios) si din holdingul si grija lor (care va permite fuziunea omnipotenta cu self-obiectele idealizate), grija negata intr-un fel de catre zei si convertita intr-o nevoie reala de acestea ca de instrumente. De aici pare sa rezulte si ambivalenta androginilor, ambivalenta integrata suficient de bine in structura lor psihica, ceea ce face sa cred ca ei poseda un EU suficient de puternic pentru a integra aceasta ambivalenta fata de zei. Cat de greu poate fi tolerata aceasta ambivalenta (fata de obiectul fuzional primar) de o persoana narcisica sau chiar borderline? Extrem de greu in primul si chiar deloc as spune in cel de-al doilea caz. Greu la narcisisti, datorita unui clivaj excesiv care proiecteaza in exterior obiectele rele in mod excesiv asa incat EUL lor va fi carentat de coloratura afectiva a emotiilor negative cu o grea integrare deci a ambivalentei tocmai din acest motiv. Zeii insisi evita confruntarea cu propriile lor dependente si nevoi de dependenta, aparandu-se la randul lor prin apartenenta la un supranatural.
Daca acest mit ar fi fost un vis, care sunt elementele de nevroza exprimate in acest material manifest si care ar putea fi materialul latent al sau? Identificarea, idealizarea, devalorizarea, deplasarea, negarea si clivajul sunt tot atatea mecanisme defensive intalnite in descrierea anterioara care fac transformarea conflictelor configuratiilor afective anterioare ale oamenilor in configurarea afectiva a androginilor si a actiunilor lor ulterioare. Asemeni visului, istoria din fundal pare a fi una tulburatoare si plina de suferinta, in timp ce mitul lasa o nota pozitiva a scenei, presarata de personaje care nu isi gasesc locul in registrul logicii si al rationalului.

In concluzie,
Aparandu-se de fragmentarea selfului propriu printr-o fuziune cu alte obiecte ale selfului, androginii narcisisti functioneaza aparent autonom, insa trasformand anxietatea si angoasele de fragmentare in omnipotenta si nevoie de a lua in stapanire, de a controla propriul destin si anxietati Cu toate acestea, dorinta cuceririi Olimpului are cel putin dubla origine: dorinta de a lua in stapanire anxietatile si angoasele (in scopul atenuarii lor) prin dorinta de identificare cu obiectul bun/rau (zeii si lumea lor) si de a introiecta relatia lor cu acestea. La randul lor structuri narcisice, in zei s-au reactivat propriile lor frici de identificare, angoase de fuziune si agresivitati narcisice care au dus la pedepsirea cu tenta moralizatoare a androginilor: “Daca au indraznit sa spere la ceea ce este al zeilor ….au fost pedepsiti”. Nu rareori intalnim la structurile narcisiste o nevoie de identificare cu figura materno/parentala, identificare nerealizata datorita temerilor si angoaselor paranoide de pedeapsa si distrugere daca o vor face. Spre deosebire de zei, care par a fi structuri bine costituite si chiar caracteriale, androginii sunt deci copiii zeilor (in sensul de structuri care au luat nastere ca urmare a relatiilor lor cu oamenii, in sensul de urmasi ai acestor relatii), si ele structuri de tip narcisic, insa fragile si modelabile. Androginii inca mai poarta cu ei speranta si nevoia de functie materna, de figura idelizanta cu care sa se identifice pentru a-si regasi echilibrul fragil si instabil (pe care o vor gasi insa in ipostaza Erosului). In timp, datorita Erosului dar nu numai, probabil ca la un moment dat acesti androgini au reusit sa vada si sa inteleaga fiintele din jurul lor, sa iasa din dualitatea lor functionala, sa inteleaga diferentierea dintre ei ca fiinte duale si oamenii din jur ca fiinte distincte, fara a iesi insa din a-i considera si pe acestea extensii ale propriului lor self. Si poate ca acestea erau atat de diferiti de ei incat exista riscul sa se rupa de fantasma de a fi obiecte ale selfului lor si au cautat sa isi stapaneasca aceasta anxietate de a-i pierde, printr-o mandrie, omnipotenta si cucerire agresiva.

De cele mai multe ori aceasta face ca tragismul initial al androginului si al personalitatii narcisice in mod particular sa capete valoare repetitiva si regasibila in contemporaneitate. Kohut afirma ca nevoia de obiecte ale sinelui nu este niciodata depasita, ci persista de-a lungul vietii- avem nevoie de obiecte ale Sinelui in mediul nostru pentru supravietuirea emotionala.

Psihologia sinelui considera separarea Sinelui de obiectul sinelui ca fiind imposibila de aceea este esential ca de-a lungul vietii sa existe o oarecare forma de raspuns de tip obiect al Sinelui din partea celorlalti din mediu.
In acelasi timp, fanteziile grandioase de omnipotenta ale androginilor (ca personalitati narcisice) au scopul de a repara diferite rani adresate self-reprezentarilor si a indeparta temerile de dizolvare si dezintegrare. Intr-o prima etapa exista sentimentul trairii unui sentiment de rusine al androginilor care au la baza sentimentul de inadecvare, de a fi neconcordant cu dorinta zeilor, dorinta introiectata (parintele intern) si incorporata in selful fals al acestora. Aici instanta critica fiind cea externa -in afara selfului (rusinea are conotatii de neajutorare, uratenie si impotenta/neputinta initiala). Mai tarziu, odata cu conturarea ambivalentei, apare si sentimentul de vina. Vina____invidia___ poarta cu ea flagelul potential al raului, demonicului, agresivului, asa cum apare in mit in cucerirea Olimpului. Narcisistii tocmai datorita rusinii primare de fond (datorita relatiei cu obiectul primar peste care se activeaza sentimente de vina legate de relatii inerente cu self-obiecte secundare) au nevoie de afirmare si confirmare externa asa incat sa se simta validati interior. A se vedea narcisismul si invidia narcisica fata de aceia care au ceva ce lipseste selfului narcisic, care mai intai a fost fata de ceea ce avea tatal/autoritatea, dar pe care narcisistul nu il putea introiecta datorita fricii (angoasele paranoie). Astfel dorinta de a avea acel ceva s-a pastrat insa a fost deplasata de la self-obiectul primar catre obiecte secundare.

Invidia poate fi radacina tendintei de a judeca a narcisistului, de a se judeca pe sine cat si pe cei din jur. Cu toate acestea, intr-un context social stabil si securizant astfel de androgini isi pot gasi calea de echilibru in existenta cotidiana . Printr-o ingrijire parentala adecvata pe de alta parte, Sinele grandios narcisic este transformat in ambitii sanatoase, iar imaginea parentala idealizata devine internalizata, sub forma de idealuri si valori. Dintr-un alt punct de vedere o urma a ranilor narcisice de acest gen regasim in fiecare din noi, fiecare din noi avand nevoie intr-o masura mai mare sau mai mica de self-obiecte care sa regularizeze afectiv procesele noastre interne in ceea ce priveste stima de sine. Daca am privi lucrurile mai putin psihanalitic ci mai degraba filosofic, putem vedea ca mitul se concentreaza pe ideea sufletelor pereche asemenea cum il priveste Rebreanu. Acest suflet separat ravneste perpetuu dupa starea de echilibru anterioara, el incepand o cautare involuntara si inconstienta pentru jumatatea pierduta. Prin Eros si sexualitate, oamenii incearca obsesiv si inconstient sa distruga dualitatea (ambivalenta), sa sparga bariera dintre eu si non-eu, dintre eu si tu, dintre eu si celalalt, sa abroge de tot diferentierea. Omul dorind, iubind, cautandu-se pe sine in celalalt se confirma si valideaza pe sine si participa la recrearea fiintei absolute precum si la diminuarea nelinistii sale existentiale.

Dincolo de o privire superficiala, potrivit careia mitul n-ar fi altceva decat o metafora, o legenda, o sursa moralizatoare prin finalitatea sa, sau pur si simplu un basm, acesta are incontestabil valoarea unei chei, a unui cod (asemeni unui vis), ce incorporeaza in esenta sa un adevar ce ne transpare ca fiind criptat si codificat.

Articol scris de: Mircea Zgardau, psihoterapeut psihanalist

Repere bibliografice:
Tyson.R- “Psychoanalytic Theorie of Development”.
Klein Melanie-“Invidie si Recunostinta”-Ed.Trei,2006.
Gabbard O. Glen-“Tratat de Psihiatrie Psihodinamica”-Ed. Trei,2007 (p46-p80).
McWilliams Nancy-“Psychoanalytic Diagnosis (Understanding Personality Structure in the Clinical Process)”-The Guilford Press 1994.
Kernberg. F. Otto- “Internal World and External Reality (Object Relations Theory Applied)”-Jason Aronson Inc,Northvale N.J-1994-London.