Pacienţii vin în terapie atunci când, din motive variate, aceştea se confruntă cu o criză în viaţa lor, o criză care îi presează dinăuntru să facă o schimbare, fie că sunt conştienţi de asta sau nu. Agentul schimbării este relaţia terapeutică, dinamica dintre minţile celor doi protagonişti, “jocul” dintre minţile celor doi: terapeutul şi pacientul său.
Ambii sunt prezenţi în cabinet cu toată experienţa lor de viaţă, atât conştientă cât şi inconştientă.
Pacientul vine cu transferul său (procesul în care dorinţele inconştiente ale pacientului se reactualizează asupra persoanei analistului şi în cadrul relaţiei analitice; afectul pe care acesta îl proiectează asupra persoanei terapeutului), iar sentimentele asociate cu un chip sau cu o relaţie din trecut sunt repetate împreună cu persoana terapeutului în situaţia terapeutică prezentă. În dinamica relaţională sunt implicate doua persoane. Fiecare aduce cu sine trecutul său în prezent şi proiectează în celălalt aspecte ale sinelui său, sau aspecte ale lumii sale interioare. În gândirea relaţională psihanalitică, materialul latent care circulă între cei doi protagonişti ai relaţiei analitice niciodată nu aparţine “doar pacientului” sau “doar terapeutului”, este întotdeauna o creaţie comună.
Pacienţii îşi aduc criza nouă, ne-o relatează până când, într-un fel sau altul o înţelegem, evocându-ne criza noastră proprie în ceea ce numim contratransfer (ansamblu de reacţii inconştiente ale analistului faţă de persoana analizată şi în special faţă de transferul acesteia). Aceasta reprezintă partea empatică a relaţiei, în acest moment funcţia de observator a terapeutului şi modalitatea de oglindire a pacientului prin interpretare aducând insight şi scăparea din impasul repetiţiei. În paradigma relaţională, criza este resimţită la ambele capete ale relaţiei terapeutice, şi schimbarea organizării psihice şi a funcţionării pacientului nu poate avea loc dacă aceeaşi schimbare nu s-a petrecut şi în mintea terapeutului său. Câteodată, în mintea terapeutului, dusă de asociaţiile libere ale pacientului său, se trezesc dileme din istoria sa personală, care îl solicită în a le analiza minuţios şi rezolva într-un proces de autoanaliză. Dilemele sunt împletiri ale materialului latent creat împreună cu pacientul, şi necesită a fi clarificat pentru a înţelege ulterior aportul pacientului său în dinamica relaţiei.
În caz contrar, criza pacientului devine o situaţie de impas, o coluziune între două probleme nerezolvate: a pacientului şi a terapeutului.
Pacienta A, trecută de prima tinereţe, a venit în terapie datorită unor leşinuri, fiind cuprinsă de multă anxietate legată de deplasarea în afara locuinţei, fapt care îi tulbură activitatea socială . Din acest motiv dna.A trebuia însoţită ori de câte ori părăsea locuinţa, fiind cuprinsă de anxietatea că ar putea leşina în public, ar ramane singură şi lipsită de ajutor. Terapia a continuat până când pacienta a comunicat terapeutului faptul că fusese suspicionată recent de medic pentru o maladie severă, cu potenţial letal. Acest moment a suscitat în terapeut nevoia de a-şi ocroti pacienta, a trezit anxietăţi legate de pierderea bunicii sale bătrâne şi bolnave aflate în iminenţa decesului, nevoia sa de a-şi ocroti bunica şi a-şi lua “la revedere” de la aceasta . Atunci terapeutul a înţeles în mod contratransferenţial cum, la fel ca şi în cazul său, anxietăţile pacientei erau legate de decesul tatălui acesteia, petrecut în urmă cu ceva vreme, iar nevoia sa de a o ocroti reprezenta solicitarea transmisă inconştient a pacientei de a fi ocrotită. Nevoia pacientei cu care terapeutul se identificase, era de a face doliu după tatăl său, iar durerea pierderii era negată, fiind înlocuită de simptomatologia leşinului, ca simbol al nevoii de a fi ocrotită de un tată încă viu în inima sa şi de care nu reuşise să se desprindă. Pacienta a fost ajutată ulterior să facă doliu după tatăl său până când a reuşit să ajungă la şedinţe singură, fără însoţitor şi fără anxietate.
Contratransferul terapeutului trage semnalul de alarmă asupra punctelor de coluziune şi de întâlnire dintre istoriile celor doi. Este important de reflectat atât asupra conţinutului materialului contratransferenţial cât şi asupra scopului său, a funcţiei pe care o îndeplineşte în acele puncte de contact între cele două istorii. Un material analizat în prealabil de către terapeut din istoria sa personală poate ajuta, în contratransfer, la o mai bună înţelegere a suferinţei şi funcţionării pacientului său.
Doar atunci când terapeutul înţelege momentul comun al istoriilor lor comune şi şi-l lămureşte pe a lui, va putea să-şi ajute pacientul, prin interpretări, să înţeleagă şi să ajute la întreruperea repetiţiilor. Trăim în mod curent crize în analizele cu pacienţii şi cred că atunci când vine vorba de intersubiectivism, ne aflăm într-o permanenţă stare de criză, aceasta ajutându-ne să căutăm adânc în contratransferul nostru din unghiuri din care nu am avut accesul până în acel moment. Momentele de coluziune între istorii sunt resimţite ca “momente de criză”, căci ele perturbă cursul analizei, cu toate că acestea nu exclud existenţa crizei şi între aceste “momente de criză”. Întreaga analiză cu un pacient este în sine o situaţie de criză (văzută ca oportunitate de progres în terapie), pentru că solicită ambii parteneri ai relaţiei analitice într-un joc dinamic al istoriilor lor inconştiente.
Articol scris de: Mircea Zgardau, psihoterapeut psihanalist
Repere bibliografice:
Jean Laplanche si J-B. Pontalis “Vocabularul Psihanalizei” Ed. Humanitas 1994 traducere după “Vocabulaire de la Psychanalyse” Presses Universitaires de France,1990.
Al XVII-lea Congres European de Psihoterapie workshop “Criza în cabinet şi protagoniştii acesteia”; articol “Travaliul unei separări”-a putea să-ţi iei “la revedere”. “ –Bucuresti, iulie 2010
