În ziua de astăzi din ce în ce mai mulţi copii se joacă singuri, din ce în ce mai puţini părinţi se joacă cu copilul lor. Adulţii de multe ori nu mai au timp pentru a spune poveşti copiilor, sau agitaţia şi grijile de zi cu zi îi preocupă în aşa măsură încât parcă nu mai au suficientă energie şi timp să ofere şi pentru acest lucru cu regularitate.
Oferă copiilor jucării complicate, jocuri multimedia, gadgeturi electronice etc… obiecte care au scopul de a satisface dorinţa din sufletele copiilor lor. Jucăriile sunt din ce în ce mai complicate, mai finisate şi vin la pachet cu o poveste a lor deja definită, de cele mai multe ori o fantezie, care este livrată copilului ca o hrană “gata digerată” (ex: păpuşile Barbie cu accesorii şi povestea lor), nepermiţându-i să creeze o fantezie despre jucărie, pe care să o proiecteze asupra jucăriei. De cele mai multe ori procedăm aşa ca parinţi poate din comoditate sau din dorinţa de a satisface rapid dorinţele copiilor. Rareori ne ridicăm problema impactului pe care acest fel de a relaţiona cu cei mici impactează viaţa afectivă a lor.
Uităm adesea forţa pe care o are nevoia copilului de a se identifica cu cineva (părinte, personaj ) în drumul de a se defini pe sine ca persoană. Un astfel de obiect- cadou primit, conține o poveste gata prelucrată care îi este introdusă copilului ca o realitate, la care acesta are tendința să se raporteze. Și astfel copilul va dori să semene cu un razboinic dintr-un joc video sau cu o cântăreață dintr-un serial TV. Acestea sunt personajele care îi sunt introduse copilului și cu care acesta se va identifica. Aceasta este realitatea lui, jocul copilului este ceea ce mai târziu la adult va deveni realitatea cotidiană. Copilul nu va putea să se regăsească pe sine din identificarea cu personajul cu care se identifică decât dacă părintele îi oferă și alternative.
Am putea să-i oferim o relație autentică cu noi înșine ca părinți și ca persoane reale, să ne oferim pe noi ca personaje de identificare, iar aceasta o putem face doar relaționand cu ei. Înlocuind un joc /jucărie prea sofisticată (și povestea pe care o implică ea) printr-o jucărie simplă ( plastilină, creioane de colorat, acuarele, jucării de lemn …) rămâne ca povestea acestei jucării simple să fie creată de părinte împreună cu copilul (“să ne jucăm de-a…”), să fie fantazată împreună într-un proces de creație în joc. Copilul va proiecta în acest tip de fantezie-poveste creată împreună cu adultul o parte din lumea sa interioară, din dorințele și temerile sale și va prelua din relația de joacă un model de relație după care va funcționa psihologic mai departe în viață. Mai mult, datorită simplității jucăriilor, copilul va putea să transforme în jocul și în fantezia sa acel obiect în orice și-ar dori să fie, lucru pe care nu îl poate face în cazul unei jucării sofisticate (o păpușă spiderman nu poate fi decât spiderman, o bucată de lemn poate fi un baston, un pistol, o sabie, o rachetă…etc).
Copilul își va dezvolta prin acest joc imaginația, creativitatea și capacitatea de a relaționa cu altă fiinta vie și reală- adultul, părintele său. Jucându-se astfel, în fantezia jucată, copilul va pune lucruri din mintea și sufletul său, pe care părintele i le validează și i le va returna într-o manieră blândă și conținătoare.
Copilul va lua la cunoștință astfel aspecte afective din el cu care se joacă împreună cu adultul și învață să le tolereze, să le descopere, să le exploreze prin joc și sub supravegherea adultului să facă legatura mentală între fantezia sa și realitatea adultului care va deveni treptat și a lui. Altminteri, copilul va rămâne prins într-o fantezie imaginară în relație cu o jucărie inertă, iar capacitatea sa de a se adapta la realitatea care îl așteaptă va fi limitată.
Articol scris de: Mircea Zgardau, psihoterapeut psihanalist
