Despre dezvoltarea psiho-sexuala a copilului

De când se naște copilul, el are o viață psihică și în contact cu mediul social și cultural în care se naște el trebuie să se adapteze la acesta. Mediul îi impune o serie de solicitări, care îl obligă pe copil la anumite reacții de răspuns, solicitări la care el trebuie să se adapteze pentru a putea evolua. Prin urmare el este nevoit să facă o serie de achiziții psihice în aparatul său psihic, sub presiunea mediului socio-cultural.

Copilul parcurge câteva etape de dezvoltare semnificative de viață, etape în care el face aceste achiziții psihice, evoluția lui ulterioară putându-se face în bune condiții doar dacă fiecare din etape a fost corespunzător asimilată. Așadar construcția aparatului său psihic și achizițiile proceselor sale psihice se fac secvențial, dintr-o etapă într-alta, iar buna desfasurare a acestui proces depinde de buna parcurgere a fiecărei etape. Dacă acest lucru nu s-a petrecut corespunzător într-o etapă, toate achizițiile ulterioare etapei respective vor fi afectate de lipsa de construcție de maturitate pe care copilul nu a facut-o în acea etapă, uneori fiind influențat chiar în domeniul psihopatologiei.

Aceste achiziții reprezintă de fapt modele de relaționare ale copilului cu mediul său, paternuri de relație , de reacție și de răspuns la acesta. În această perioadă de timp, copilul va intra în diferite tipuri de relație (cu părinții, cu mediul ) și va reacționa într-un anume fel unic, care îl va structura în funcție de aceste situații relaționale precum și de posibilitățile sale de a reacționa la ele. Pe aceste paternuri de bază, mecanisme primare de relaționare, copilul le deprinde până în jurul vârstei de 5-6 ani, pe parcursul a 3 mari etape (faze) pe care Freud le-a denumit orală, anală și oedipiană (genitală). Aceasta deoarece în fiecare etapă regiunile anatomice corespunzătoare (gura, făcutul la olită, apartenența la un sex biologic) sunt semnificate de copil într-un anume fel în aparatul său psihic . După vârsta de 5-6 ani, achiziția mecanismelor de relaționare primare încetează iar copilul intră într-o perioadă de latență până la pubertate. În perioada de latență se produce o validare, o repetiție a acestor mecanisme deja achiziționate anterior, în contexte sociale din ce în ce mai complicate, care le nuanțează în scop adaptativ. La pubertate ele se reactivează și devin manifest vizibile mai apoi la adult în relație cu oamenii. Aceste mecanisme primare de relaționare vor influența viitoarea viață a adultului și modul în care el relaționează cu oamenii. Spre exemplu dacă copilul a învățat un tip de relaționare “în frică”, de obicei în relație cu părinții săi, în orice situație de relaționare va intra, el va repeta acest tip primar de relație, așa cum se întâmplă în cazurile unui adult extrem de supus și speriat de un șef sau de un profesor, pe care îl investește simbolic ca substitut al părintelui autoritar. El va continua deci o investire simbolică de când era mic, într-un mod repetitiv, în diferite relații pe parcursul vieții sale și cu diferiți oameni.

Freud a identificat 3 astfel de faze de dezvoltare: orală, anală și oedipiană (genitală).

– A numit faza orală, deoarece achiziții semnificative se fac în raport cu sentimentul de securitate și siguranță trăit de copilul mic (0-6 luni) în timpul procesului de hrănire (suptul laptelui de la sânul mamei). Așadar gura copilului este investită simbolic în această perioadă de psihismul copilului ca fiind zona de contact între subiectivismul copilului (plăcerea suptului, neplăcerea absenței sânului matern) și mediul său extern. Plăcerea și neplăcerea sunt așadar simbolizate psihic în legătură cu gura, sentimentul de siguranță afectivă este legat de satisfacția potolirii foamei prin supt, de unde și denumirea acestei etape. În această perioadă , dacă mama este absentă, copilul va dezvolta teamă că mama, care îl hrănea, în care el a investit afectiv și de care s-a atașat nu mai este, iar ceea ce trăiește copilul este angoasa de separare (abandon). În el va rămâne o tensiune/energie psihică neplacută pe care până atunci o lega de prezența mamei, pe care acum nu o mai poate lega (copilului îi este “foame” de mama lui). O fixație psihologică la aceast moment al dezvoltării, face ca acest copil, devenit adult, să trăiască permanent cu dificultate separările de persoane în care el a investit afectiv (prietena, soția, colegi de grădiniță sau de serviciu…etc). Uneori dificultatea după o astfel de separare fiind chiar în domeniul psihopatologiei (depresie, agresivitate ). Este ceea ce se spune popular că reprezintă “cordonul ombilical” psihologic, care încă nu s-a rupt.

– A numit faza anală, deoarece achiziții semnificative se fac în raport cu sentimentul de a controla lumea din jur și pe sine (6 luni -3 ani). Aceasta apare concomitent cu dobândirea biologică a controlului sfincterian de către copilul mic . Copilului i se va cere să facă la oliță iar modalitatea de relaționarea sa cu părinții în această cerere este determinată de calitatea relației din etapa anterioară. El își dă seama că poate stârni în părinții săi reacții de bucurie sau de neplăcere în raport cu facutul la oliță. Dacă relația cu mama sa din faza orală este una bună (mama a fost prezentă și angoasa de separare nu a fost mare), copilul va face la oliță, provocând bucurie mamei. Dacă însă relația este una proastă (angoasa de separare mare), copilul se întâmplă să nu facă la oliță, spre disperarea și neplăcerea mamei.

Așadar Freud spunea că el face un cadou mamei provocându-i bucurie, sau o pedepsește în funcție de calitatea relației cu aceasta. În felul acesta el începe să aibă un impact asupra mamei, deci a mediului său extern, un schimb activ și smbolic cu mediul pe care el îl controlează. El devine astfel mai autonom decât în faza orală, căci stă în controlul lui modul în care relaționează cu mediul în care este. În felul acesta el ține sub control în mod simbolic și angoasa de abandon (dacă mama l-a lăsat singur, acum nici el nu îi face pe plac să facă la oliță). Sunt copii, care uneori refuză în mod inconștient să-și facă nevoile la oliță chiar dacă acest lucru le provoacă crampe dureroase, pentru că acest lucru provoacă neplăcere mamei. În acest fel, într-un mod simbolic și inconștient el o pedepsește pe mamă pentru relația proastă pe care o au, extrăgând satisfacție (a răzbunării) chiar din propria durere biologică. Acest tip de funcționare stă la baza funcționării sadice și masochiste.

– A numit faza oedipiană (falico-genitală) perioada de la 3-6 ani, când copilul observă diferențele de sex biologic și își atribuie sieși o apartenență la un sex biologic. Până în acest moment, în faza orală și anală , copilul relaționa preponderant cu mama sa, el nu avea nevoi afective decât legate de relația cu ea, mama era totul pentru el. Din acest moment însă, parcursul dezvoltării psiho-sexuale a băiatului și a fetiței vor lua drumuri diferite.

a) Baiatul descoperă că există și un tată (sau un alt obiect al dorinței mamei precum serviciul acesteia) cu care va trebui să împartă timpul și atenția mamei, ceea ce îi provoacă neplăcere și frustrare. Tata va introduce așadar în fel simbolic prin prezența lui o interdicție în felul în care funcționa relația mamă-copil până în acest moment. Copilul va intra într-o competiție simbolică cu acesta pentru atenția și afectul mamei, în încercarea de a păstra tipul de relație pe care l-a avut până atunci cu aceasta. În plus, societatea și cultura îi cere ca el să devină din băiat un bărbat, adică puternic și falic, să dobândească atribute ale masculinității. Pentru că relația cu mama din primele două faze nu mai este posibilă în acel fel (mama trebuie să revină la serviciu, să petreacă timp cu tata….etc), copilul se va desprinde de mamă forțat fiind și va încerca să învețe de la tată lecția masculinității (adică să deprindă de la el funcția falică, de putere, pe care societatea patriarhală o atribuie tatălui în cadrul familiei și care i se cere și lui).

Tata va deveni așadar un model masculin pentru băiat. Băiatul va încerca să învețe de la tată funcția falicpă, deoarece societatea și familia îi cer acest lucru, îi cer să dovedească productivitate, spirit competitiv și concurențial. El este nevoit să facă acest lucru la presiunea mediului socio-cultural. Băiatul se teme în egală măsură de tată, căci el este investit de mediul socio-cultural și/sau de mamă ca având puterea și interdicția în familie. El trăiește și se dezvoltă deci sub presiunea standardelor sociale și angoasa cenzurii acesteia (angoasa de castrare numită de Freud, adică angoasa că ar putea să nu dobândească sau ar putea pierde funcția falică de care are nevoie pentru a deveni bărbat în societate).

b) Fetița, descoperă și ea existența unui celalalt obiect al dorinței mamei, a unui tată, însa ei nu i se cere de către societate să dovedească spirit competitiv. Ea însă își dorește în egală măsură ca și băieții să intre în posesia puterii (este invidioasă), a unei funcții falice, pe care însă nu o deține, căci ea aparține tatălui. Tata nu o va învăța lecția falicității, deoarece societatea nu cere asta de la o fată. Ea se dezvoltă sub însemnul invidiei de a avea o putere, o funcție falică pe care o vede la un altul, la tată.

Ea așadar va fi nevoită s învețe de la mamă lecția feminității, să devină seducătoare și feminină pentru a beneficia ulterior ca femeie, în mod simbolic, de aceea a unuia care o are, de a unui bărbat cu care va avea o relație afectivă(viitor prieten, soț…etc).

Interdicția pe care tata , prin prezența lui, îl pune inițial în relația copilului cu mama (relație de tip fuzional cum se întâmpla între mamă și copilul foarte mic) obligă pe copil să se uite mai cu atenție la acesta pentru a-l înțelege și mai apoi presiunea socio-culturală obligă copilul (băiat sau fată) să intre în parcursul său individual de identificare cu figura paternă, respectiv maternă în funcție de apartenența sa la un sex biologic. Ceea ce structurează această interdicție și presiune în aparatul psihic al copilului este ceea ce se numește în psihologie SUPRAEU, adică deținătorul autocenzurii, al interdicției exterioare care a fost internalizată în aparatul psihic al copilului, al eticii și al moralității. Tata este introdus și semnificat în relație cu copilul de către discursul mamei, ea este aceea care îl semnifică pe tată în ochii copilului. Dacă mama îl va introduce pe tată în discurs ca pe o persoană fără valoare (alcoolic, bun de nimic…etc) el nu va reprezenta un model consistent de identificare pentru băiat și Supraeul său va fi unul deficitar și lax (nu va asculta de reguli, le va încălca, va face lucruri imorale fără a se simți vinovat…etc). Dacă mama îl va introduce pe tată ca pe o figură foarte autoritară (agresiv, pedepsitor…etc), acest lucru va spori angoasa copilului căci mama îi întărește în acest fel frica de tată. Acest tip de relație va servi spre identificare băiatului, care va dobândi un Supraeu foarte aspru și rigid, putând duce la o patologie de tip obsesiv-compulsiv (perfecționism extrem, hiperscrupulozitate, hipermoralitate), care are la bază teama de un părinte autoritar, devenit internalizat într-un Supraeu aspru, autoritar și deci inflexibil.
O funcționare patologică se poate dezvolta plecând de la diferite probleme ce pot apare în relaționarea copilului în fiecare din cele 3 faze.

O problemă apărută într-o relaționare primară duce la o achiziție psihică problematică care va face ca toate achizițiile psihice ulterioare să se construiască pe o bază șubredă și deci problematice. O problemă în sfera sexualității și a relaționării cu sexul opus, deci cu trimitere la faza falico-genitală de dezvoltare își poate avea rădăcina într-o etapă pregenitală (orală, anală). Un demers psihoterapeutic va deveni un proces de deconstrucție, deci de durată, în care pas cu pas se vor deconstrui aceste achiziții/mecanisme de tip relațional, se vor analiza și înțelege, până se ajunge la momentul prim în care s-a produs disfuncția în copilaria primară. Deconstrucția este urmată de reconstrucție, în aceeași manieră, etapă cu etapă și pas cu pas, pacientul se reconstruiește pe sine ajutat de psihoterapeut.

 

Articol scris de: Mircea Zgârdău, psihoterapeut psihanalist