Originile tristetii sau originile unei dinamici depresive se gasesc in experientele umane dureroase din perioada de imaturitate psihologica din copilarie. Aceste experiente sunt de obicei experiente de separare si/sau pierderea unei persoane iubite, dar nu numai. Asadar pierderea timpurie nu este intotdeauna asa cum ne-am astepta, concreta si observabila (de exemplu un deces sau separarea de un parinte) ci poate fi doar o separare in plan psihologic. O separare in plan psihologic/mental este de exemplu cazul unui copil care cedeaza presiunii de a renunta la unele comportamente necesare dar de care este dependent, inainte ca el sa fie pregatit emotional sa o faca (renuntarea la facutul in scutece in favoarea olitei sau renuntarea la suptul degetelor). Suptul degetelor, reprezentand un substitut al suptului la sanul mamei, face problematica o renuntare la acest comportament, caci reprezinta in planul mental al copilului o renuntare (sub o presiune impusa de parinte) la sanul matern hranitor si reconfortant de care copilul este dependent.
Copilul este dependent in mod existential de un apartinator sau parinte. Daca parintii sau apartinatorii de care el depinde „nu sunt de incredere” (parinte absent sau cu fluctuatii emotionale) sau sunt perceputi ca „rau intentionati” (abuzatori, suprasolicitanti, interdictivi, moralizatori), el trebuie sa aleaga intre a accepta aceasta realitate (1) sau a o nega (2).
- Daca el suporta sa traiasca in frica de separare si o accepta, poate intelege ca viata lui nu poate fi influentata de el insusi si nici pe cei din jur nu ii poate influenta. Astfel viata lui ramane sub semnul neputintei, goala si fara sens: „daca raul este datorat persoanei celorlalti, nu sta in puterea mea sa influentez asta” . Copilul ramane cu un sentiment cronic de neputinta de a avea un impact asupra circumstantelor, de inutilitate, de gol interior si de disperare existentiala. Pacientii de acest tip se simt frecvent lipsiti de putere si victime ale sortii.
- Daca el nu suporta sa traiasca in frica de separare, nu poate accepta aceasta situatia si o neaga. Asadar el neaga faptul ca parintii/apartinatorii de care el depinde „nu sunt de incredere”. Copilul poate intelege ca sursa nefericirii lui sta chiar in interiorul propriei persoane caci neaga faptul ca ar sta in cei din jur, pastrand astfel speranta ca o imbunatatire a propriei persoane poate schimba circumstantele: „daca devin un copil mai bun ma vor iubi mai mult”. Astfel, viata lui ar putea deveni mai buna doar daca ar putea sa devina mai bun, mai putin distructiv, mai putin egoist decat crede despre el ca este. Daca un copil crede ca furia/nemultumirea sa adresate parintelui, percepute sau imaginate de copil ca fiind simtite de parinte, sunt ceea ce determina abandonul/absenta/indispozitia acestuia, se va simti mai sigur intorcandu-le asupra propriei persoane, astfel mentinand un sentiment de putere si putinta: „ daca raul este datorita persoanei mele rele, am acces la el si deci sta in puterea mea sa schimb aceasta situatie prin a deveni o persoana mai buna”. Scopul acestei vinovatii orientate impotriva propriei persoane este unul defensiv, servind diminuarii anxietatii de separare.
De obicei, experienta clinica arata ca de cele mai multe ori psihicul prefera sentimentul de vinovatie (pacientul se simte o persoana rea dar puternica in a schimba situatia de viata existenta) in locul neputintei (pacientul se simte o victima a sortii, fara posibilitatea de a schimba contextul sau de viata).
Intr-o societate in care adultii esueaza in a-si face suficient de mult timp sa asculte cu sensibilitate preocuparile copiilor, in care oamenii isi schimba locuinta in mod repetat, in care rupturile familiale sunt obisnuite si in care emotiile dureroase se cer in mod frecvent a fi ignorate/negate (fiind considerate slabiciuni), nu este surprinzator ca rata depresiilor la varsta tanara si numarul tentativelor de suicid au crescut rapid.
Psihoterapia ca proces urmareste reinstaurarea configuratiei initiale de atasament in cadrul relatiei pacient-terapeut avand ca scop modificarea perceptiei asupra experientei dureroase timpurii initiale, prin ochii pacientului matur din prezent. Experienta emotionala creata de cuplul terapeut-pacient devine astfel una corectiva si va duce la sfarsitul procesului terapeutic la o imbunatatire a capacitatii pacientului de a-si trai viata si de a o valoriza.
Autor: psihoterapeut Mircea Zgardau
(adaptare dupa Nancy McWilliams – „Diagnosticul Psihanalitic” EFG 2014, cap.11)
